Azi mi s-a facut dor de Basarabia

Azi mi s-a făcut dor de Basarabia. De nucii de pe marginea drumurilor, împânziți de la nordul și până la sudul țării. De satele cu acoperișuri din ardezie, de gâștele din bălțile de după ploaie cu vreo bunică care le păzește și le paște cu mare grijă chiar dacă mintea este la vreun bade din tinerețe sau la părinții care-s adormiți demult ori la lumea de dincolo care se apropie. Mi s-a făcut dor de vorba noastră stricată dar curată în adâncurile ei, de oamenii simpli care nu vorbesc despre bani, despre averi, despre reviste, modele, actori, ci despre vreme, despre oameni, pământ, viață și – pace nu război (nici cel dintre noi). Mi s-a făcut dor de râul nostru murdar, de podul uitat despre care bunicul meu îmi spunea că a ținut multe tancuri, de casele singuratice care încet, încet dispar, de școală, biserică, stadion, de fântâna cu răstignire lângă care mulți bătrâni urmăreau trecerea timpului și care azi nu mai sunt. Mi-e dor de casa bunicului cu suflete în ea, de casa mea care parcă veghea satul cu cei doi ochi mari, negri făcuți de tata. De via în care adormeam sorbit de liniștea amiezilor văratice, de acoperișul casei de pe care priveam satul cum forfotea până hăt, peste râu, tocmai în celălalt sat. Mi-e dor de luminile din casa mea, care ardeau deosebit, noaptea, din pricina geamurilor, de silueta tatei în întuneric când scotea apă din fântână sau când stătea afundat în gândurile sale lângă florile ce răspândeau dulceața lor.
Mi-e dor de ușa bunicilor, veche, cu găuri de cheie astupate de vopseaua groasă, cafenie, de pragul din lespede de piatră fină găurit de sapele, topoarele și cuțitele care s-au ascuțit de el. De scârțâitul ușii care mă face să ies și să intru de sute de ori, de vasele vechi cărora nu le-am învățat menirea niciodată, de colțurile spre care ei își îndreptau rugăciunile și patul care, parcă și acum îl simt în spatele meu uitându-mă în tavanul alb, de sub care ies urmele nisipului amestecat cu var.
Liniște. Pace. Parcă abia aștept să-i aud vocea tatei care întreabă de mine, aștept să intre să mă ia acasă. Aștept.
Aștept s-o văd pe bunica cum toarce, cum spune poezii și mă ceartă că nu știu să le scriu rând sub rând. Mi-e dor s-o prind cu psaltirea în mână, cu cărți diferite, bucurându-mă că am descoperit-o și că nu numai eu visez să fiu vreun Gulliver sau d’Artagnan, ci și ea… cine știe cine se visa ea. Suflet tânăr, curat. Poate ca ea e mama sufletului meu, poate numai eu am înțeles-o atunci când i-a tresăltat inima auzind „Numai Una”. Și nu uitasem. Învățasem cântecul, venii și cântai cu ea o altă melodie, nu cea nouă ci una veche, din vremea ei, cu toate versurile lui G. Coșbuc, pe semne că, ascunse adânc în inimă. Bunica, la fel și mama, tăia pâinea la piept, îmbrățișând-o, însuflețind-o parcă și apoi ne-o dădea nouă.
Ei sunt Basarabia mea. Cu pământul meu, care cine știe ce face, cu oile care nu mai sunt, dar care parcă și acum ar fi pe undeva uitându-se cu blândețe în zare sau la vreun om cu inimă bună. Cu râpele fantastice, cu pădurea satului și cu iazul care azi nu mai este, toate pentru mine înseamnă acest nume sfânt dar vitreg deopotrivă, Basarabia. Nu spun că te iubesc, simt altceva, simt că în tine vreau mor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s